Divortul – Mituri de care sa tii cont inainte de a divorta

✦ Mitul custodiei exclusive
Conform Codului Civil, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, aceasta fiind regula pentru ocrotirea interesului superior al minorului.
Noua legislație in materia dreptului familiei, în viziunea Noului Cod Civil, fundamentează toată conduita instanțelor de judecată în jurul unui nou deziderat, protejat de legislația europeană, respectiv interesul superior al minorului.
Din acest motiv, desfacerea căsătoriei, fie că este la notar, fie că este în instanță, va avea în vedere, dacă sunt implicați și copii minori, urmatoarele aspecte:
• exercitarea autorității parintești (în comun, ca regulă și exclusiv doar excepțional);
• stabilirea domiciliului minorului la unul dintre părinți;
• stabilirea programului de vizită, pentru ca minorul sa aibă legături personale cu ambii părinți;
• fixarea pensiei de întreținere (ca un procent din venitul net al parintelui care urmează să o plăteasca);
• agrearea numelui soților după căsătorie.

În jurisprudența instanțele s-au reținut urmatoarele aspecte cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești:
✔ Noul Cod Civil, prin dispoziţiile art. 397, consacră regula potrivit căreia, după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, încredinţarea minorului unuia dintre părinţi putându-se dispune cu titlu de excepţie pentru motive întemeiate, potrivit dispoziţiilor art. 398 Cod civil.
✔ Exercitarea autorităţii parentale de către ambii părinţi, prevăzută de dispozițiile art. 397 din Noul Cod civil este un drept al copilului, de care nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală, la echilibru socio-afectiv, la viaţă de familie, drept afirmat şi de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ce motive NU se încadrează la excepții de la exercitarea în comun a autorității părintești

✔ Faptul că părinţii locuiesc în ţări diferite nu poate constitui un motiv temeinic pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti, neputând fi reţinută, ca întemeiată, imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti;
✔ Instituția autorității parintești nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor şi nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

Situațiile când se poate dispune exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, de către un singur părinte

✔ Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se dispune doar atunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti aduce atingere interesului superior al acestuia.
✔ Astfel, în conformitate cu art. 398 din Codul Civil se instituie o excepţie, respectiv: „Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”.
✔ Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte: ”alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”.
✔ Pentru stabilirea interesului superior al minorului se vor avea în vedere nu doar posibilităţile financiare ale fiecărui părinte, dar şi aspecte care ţin de bunăstarea psihologică, spirituală şi emoţională a minorului, pentru ca acesta să facă faţă problemelor cu care se va confrunta în viaţa sa de adult.
✔ În jurisprudența comparată, s-au reținut ca aspecte ce vor fi avute în vedere pentru stabilirea manierei de exercitare a autorității părintești urmotoarele aspecte, fără ca enumerarea să fie una exhaustivă: nevoia de stabilitate a copiilor, stabilirea părintelui care are relaţia mai puternică şi mai sănătoasă cu copilul, capacitatea părintelui de a creşte copilul, disponibilitatea părintelui, morala şi valorile transmise copiilor, implicarea părintelui în educaţia copiilor, protecţia sănătăţii mintale şi fizice a copilului, importanţa pe care o acordă fiecare părinte implicării celuilalt părinte în educaţia copilului, colaborarea, comunicarea, angajamentul părintelui în furnizarea hranei, îmbrăcămintei şi adăpostului, sănătatea fizică a fiecărui părinte, sănătatea psihică a fiecărui părinte, prezenţa şi apropierea familiei extinse, importanţa acordată neimplicării copilului în conflictele dintre părinţi, angajamentul asumat în ceea ce priveşte dezvoltarea abilitaţilor copilului, stabilirea unei legături cu prietenii copilului, opinia exprimată de către copil, implicarea şi dorinţa de a răspunde nevoilor unui copil cu nevoi speciale, stabilitatea fiecărui părinte în parte, menţinerea legăturilor dintre fraţi, contribuţia la creşterea stimei de sine a copilului.
✔ În ceea ce privește criteriile care trebuie să fie avute în vedere la pronunţarea unei decizii prin care se stabileşte exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi, aceste criterii sunt: interesul superior al copilului, stabilitatea, capacitatea părinţilor de a comunica, apropierea locuinţei părinţilor, existenţa sau lipsa conflictului între părinţi, cu menţiunea că unele dificultăţi de comunicare între părinţi nu constituie un obstacol în calea exercitării în comun a autorităţii părinteşti. Pe lângă aceste criterii, doctrina a stabilit şi alte împrejurări de care se poate ţin cont atunci când judecătorul este chemat să stabilească în ce mod va fi exercitată autoritatea părintească, cum ar fi: disponibilitatea părinţilor, recunoaşterea importanţei legăturii copilului cu fiecare dintre părinţi şi implicarea lor în deciziile care îl privesc, dorinţa părinţilor de a exercita în comun autoritatea părintească, prezenţa unui sindrom de alienaţie parentală.

✔ Un alt aspect reținut de instanţe, sunt spre exemplu, situațiile când se conturează din probatoriu că tatăl are o capacitate limitată de autocontrol atunci când este supus unor condiţii de stres, ce poate transcende într-un comportament agresiv faţă de familie, de natură să afecteze sănătatea şi echilibrul copiilor minori. Chiar pe parcusul procesului se poate urmări comportamentul părintelui agresiv, instanțele reținând într-o speță că: ”Timpul scurs de la pronunţarea primei hotărâri a relevat faptul că tendinţa tatălui de a fi agresiv nu a dispărut, la fel cum nu a dispărut nici dorinţa de a lua atitudine dominantă faţă de fosta sa soţie. Toate aceste împrejurări au format convingerea judecătorului italian că nu este în interesul minorilor ca şi tatălui să i se permită exercitarea autorităţii părinteşti.”
✔ Faptul că celălalt părinte este alcoolic sau faptul că el suferă de o boală psihică gravă şi, ca urmare, nu ar putea lua decizii cu privire la şcolarizarea minorului sau cu privire la tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze sunt alte motive reținute pentru acordarea exercitării exclusive a autorității părintești.
✔ Împrejurarea că părinţii locuiesc la o distanţă considerabilă, nu poate constitui prin ea însăşi un motiv întemeiat pentru o astfel de măsură, însă dacă există motive justificate, precum faptul că unul din părinți este plecat din țară, nu se preocupă de copil, nu răspunde la telefon, nu îi conferă sprijin celuilalt părinte sau nu este de găsit pentru a-și da acordul pentru situații precum: înscrierea la grădiniță, înscrierea la școală, vacanțele în străinătate ale copilului, acord medical comun necesar în anumite situații speciale etc. instanțele de judecată, cu bună-credință, luând în considerare interesul superior al copilului, dacă există și un probatoriu adecvat în acest sens, ar putea dispune și exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești.
O dovadă în plus care ajută în astfel de situații este și existența acordului scris, la notar al celuilalt părinte, în sensul încredințării exclusive. Atenție însă la o confuzie comună pe care o întâlnesc în practică!! Notarii NU vor putea dispune exercitarea exclusivă a autorității părintești chiar dacă există un acord al părinților în acest sens. Numai instanțele judecătorești au această prerogativă, luând în considerare interesul superior al copilului.
Ce ar putea să rețină notarii ar fi eventual o declarație de acord a celuilalt părinte în sensul că acceptă ca deciziile privind grădinița/școala/demersurile medicale să fie încredințate părintelui la care minorul are domiciliul. Cu toate acestea, există și drepturi asupra cărora nu se poate dispune sau pentru care nu se acceptă decât împuterniciri speciale – pentru fiecare situație determinată și nu o procură general valabilă. Prin urmare, toate situațiile se vor analiza în particular, luând în calcul tipicitatea fiecărei spețe.
✔ Ca un sfat pentru părinți, pe care doresc să îl accentuez, este să încerce să ia deciziile pentru copil și numai în interesul lui, fără să se lase conduși de instinctele, poate uneori firești, de răzbunare împotriva fostului soț după divorț. Nu ”pedepsiți” indirect copilul pentru propriile lupte pentru că uneori este mai traumatizant să nu ai relații cu un părinte decât să accepți de dragul copilului să ai o relație pur formală cu fostul soț.

Mituri despre divorț care fac rău și care impiedică multe persoane să divorțele
Un alt subiect sensibil pe care am dorit de mult să îl abordez și lămuresc vizează falsele mituri despre divorț, prin raportare la condiția femeilor abuzate.

✦ Dacă mama, supusă abuzurilor, ea personal sau împreună cu minorul/minorii, alege să plece din locuință, atunci va fi acuzată de părăsire de domiciliu. FALS!!!!!!

NU există această ficțiune denumită părăsire de domiciliu. Respectiva pseudo instituție juridică (pentru că nu este reglementată juridic) pornește dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale ce reglementează abandonul de familie. Doar că aceste situații nu au deloc legătură cu plecarea mamei din locuința unde are domiciliul împreună cu soțul, când aceasta este abuzată fizic sau psihic. Pentru o usoară înțelegere a oricăror situații trebuie să vă raportați mereu la interesul superior al minorului. Ce îi este favorabil minorului? Să asiste la certuri între părinți urmate sau nu de violențe fizice sau verbale sau să plece din acest mediu nociv? Ce este mai traumatizant pentru copil? Să rămână în domiciliu deși este expus unor astfel de violențe/amenințări/bătăi sau să plece împreuna cu mama într-o nouă locuință (la bunici sau într-o altă locuință închiriată sau achiziționată pentru ruperea mamei și a copilului din acest mediu toxic)?
Nu voi oferi un raspuns general valabil pentru că nu există. Fiecare speță este unică și ați fi uimiți câte mame aleg să plece din țară lăsând copii mici (de 2-3 ani) în grija tatălui, fără să mai răspundă la telefon. Nici nu doresc să arunc cu pietre în părinți (mame/tați) pentru că am văzut ambele laturi nocive – și mama și tatăl toxic și deși poate aspectele de violență contra femeilor sunt mai mediatizate există numeroase cazuri de mame absente sau toxice.
Cel mai important este copilul și interesul lui superior și necesitatea de a crește în cel mai bun mediu pentru o dezvoltare socio-afectivă optimă.

Să lămuresc puțin de unde pleacă această confuzie voi explica și ce este abandonul de familie.
Abandonul de familie este o infracțiune reglementată de Codul Penal, ce presupune:
„Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale; b) neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzute de lege; c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească”.
Prin urmare, faptul că mama alege să plece nu are nicio legătură cu această infracțiune pentru că nu lasă fără ajutor copilul, nu îl supune la suferințe etc. Când e cel mai des întâlnită în practică această infracțiune pesepsită și cu închisoarea? Atunci când unul din părinți nu își îndeplinește obligația de plată a pensiei de întreținere, timp de 3 luni și există o hotărâre judecătorească în acest sens.

Prin urmare, încurajez toate femeile abuzate să ia măsuri pentru ele și pentru copiii lor. Nu va condamna nicio instanță plecarea mamei, împreună cu minorul/minorii pentru a se proteja sau a evada dintr-un mediu toxic pentru copil/mamă, umbrit de violențe/amenințări/suferințe.
Se poate obține și sprijinul autorităților – ordin de restricție, dacă sunt îndeplinite condițiile, eliberat atât de poliție (pentru 5 zile) și în continuare de către instanță. În plus, pentru vătămări, violențe se pot obține certificale medico-legale de la doctorii de familie sau INML, chiar examinări ale medicilor eliberate de spitale, clinici private, consemnate în scris, formula sesizări și plângeri la poliție, urmând să ajute și în etapa divorțului ca probe valoroase.
Pentru copii, dacă sunt expuși la violente, se pot obține rapoarte de examinare emise de psihoterapeuți sau psihiatrii, în funcție de cât este minorul de afectat.

✦ Dacă soția nu are serviciu (fie că alegerea îi aparține ei sau soțului) nu va primi în caz de divorț și partaj jumătate din bunuri (FALS!!!)

Sunt multe situații când tinerele mame aleg să se dedice copiilor în exclusivitate mai ales când soțul are un serviciu stabil și bănos. Ulterior, apar abuzuri față de femei din partea soților care încearcă să le mențină în acest cerc vicios, sau de ce nu, există și femei care preferă să nu revină la muncă după CIC, ocupându-se de familie, dar acest lucru nu se materializează într-o cotă redusă la divorț.
Principiul împărțelii după divorț este în continuare partajarea 50/50 a bunurilor, în cazul în care regimul ales la căsătorie a fost cel al comunității de bunuri. Prezumția poate fi răsturnată în mod evident prin probatoriul administrat de soț, însă de cele mai multe ori ea rămâne valabilă pentru că sunt reținute în favoarea femeii și aportul ei în gospodărie și creșterea copiilor.
Prin urmare, faptul că mama s-a îngrijit de copii şi de gospodărie poate fi apreciat ca o contribuţie egală la valoarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Comunitatea de bunuri din timpul căsătoriei este un regim matrimonial legal şi obligatoriu, o măsură de ocrotire a intereselor comune ale soţilor şi, deci ale familiei însăşi, înfăţişându-se ca un reflex, pe plan patrimonial, al unităţii de interese care stă la baza familiei, susceptibil să stimuleze spiritul de solidaritate, care trebuie să călăuzească rezolvarea problemelor pe care le ridică între soţi uniunea căsniciei.
Pe de altă parte, Constituția României și Noul Cod Civil consacră expres principiul egalităţii femeii cu bărbatul, recunoscut şi ca fundament al relaţiilor patrimoniale dintre soţi, care administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune.
Totodată, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt o consecinţă a relaţiilor lor personale, izvorâte din căsătorie, fiind subordonate finalizării acestora din urmă, întemeiate pe sprijin şi afecţiune reciprocă.
Astfel, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt considerate comune, presupunându-se că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire, care poate fi directă, constând în munca sau mijloacele ambilor soţi, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru creşterea copiilor şi care, nu este întotdeauna egală, astfel încât o împărţire echitabilă a bunurilor comune trebuie să reflecte contribuţia personală prestată de fiecare din soţi.

Prin urmare, conform jurisprudenței instanțelor, regula este că munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor, se circumscrie noţiunii de „contribuţie la cheltuielile căsătoriei”. Această contribuţie constă nu numai în aporturi băneşti şi mijloacele materiale, ci şi în munca prestată efectiv în cadrul familiei. Regulile de morală ridică munca femeii depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, la nivelul oricărei alte munci, căci munca fiecărei persoane, oriunde ar fi prestată, este demnă de aceeaşi preţuire.
Există evident și excepții, motiv pentru care fiecare speță va fi analizată ca un caz unic, cu patricularități ce pot răsturna prezumția comunității de bunuri, dar mamele nu trebuie să se teamă că munca lor nu va fi valorizată.
Din punctul meu de vedere este mai dificil pentru mamele abuzate să ia decizia să plece și să încerce reintegrarea în viața socială – să se mute într-o nouă locuință și să suporte cheltuielile, să își găsească un mijloc stabil de întreținere pentru ele și copil și nu ca ar putea să NU obțină jumătate din bunuri la partaj.
În toate aceste etape, un avocat bun și mai ales uman, vă poate sprijini și sfătui, alături de un psiholog, pentru partea de consiliere afectivă și sprijin în sensul la a nu reveni în mediul nociv de unde persoanele abuzate au plecat.
Din pacate, multe mame cedeaza presiunilor soțului (psihice/materiale) sau chiar presiunilor sociale și revin în mediul toxic de unde au fugit, de teama eșecului sau lipsei unei stabilități materiale, ignorând sfaturile specialiștilor.

Abordarea mea este de fiecare dată orientată către binele copiilor, interesul lor superior și minimizarea oricăror situații care generează traume.
Când vorbim despre divorț, soții sunt orbiți de răzbunare iar copiii ajung armele lor. Acuzarea și șicanarea celuilalt soț, nu sunt abordări sănătoase și câștigătoare. Personal, dacă e ceva de salvat în căsătoria respectivă, recomand această cale, deși ca avocat aș avea mai multi bani de câștigat sfătuind partea să divorțeze.
În încheiere, insist că mai târziu poate fi totuși prea târziu și că lupta trebuie dusă in special pentru ruperea copilului expus unor traume greu de depășit când acesta va deveni la randul lui adult. Așa că luptați pentru voi și pentru copiii voștri și cu siguranță veți reuși să depășiți toate aparentele piedici.

Divorțul poate fi de multe ori un nou început pentru întreaga familie, care deși separată, devine mai unită ca oricând, intrucât dispar motivele neînțelegerilor și rupturilor între soți. Totodată, parinții aleg să lupte mai mult pentru copii și fac super echipa pentru aceștia. In plus, ușor, ușor, rănile se vindecă și apare un nou echilibru între toți membrii familiei, echilibru foarte dificil de obținut atunci cand exista tensiuni și disponibilitate redusă pentru psihoterapie sau atunci cand nu mai există relații afective între soți.